soacramica.eu

Saptamana asta imi schimb geolocatia reala si virtuala. Dublu efort. Acolo si dincolo.

Unu. Cutiile de carton stau stampilate in mijlocul casei. Nu reprezinta nici a sasea parte din zestrea totala. Aici ma plang, nu ma laud, ca sa fie clar. Imi vine sa le duc la rapa si sa intru in peretii goi din casa noua cu un pat de fier cu plasa si un dulap de carton. Am s-o fac si pe asta, dar cand a mai creste fata si a pleca, ca sa nu vada cum innebuneste ma-sa. Ca sa-mi ocupe mintile cu altceva, socrul mic mi-a promis solemn ca-mi da un perete gol din dormitor. Sa fac ce vreu cu el. Bonus pentru rabdarea mea de pana acum cand nu ma lasa sa bat o tinta in perete. Ca nu-i al nostru si nu trebuie bortelit. “Bun, amu zice, il vezi cat e de mare si lat? Poti sa-ti faci o fresca din pod pana la poale sau sa bati in el toate tintele pe care le gasesti in casa”. Imi pare un proiect frumos, dar ma mai gandesc. Cand am prea multa libertate de creatie, ma pierd.

Doi. M-am transformat in ceea ce detestam mai mult. In babeta cu papuci plini de ciment, degete julite, telefonul mobil plin de poze de mobila, feluri de faianta, materiale de constructii etc. Am capatat cu socrul mic niste reflexe de proletari care-si fauresc cu daruire si interes viitorul. Cand intram intr-o incapere, el incepe sa faca boc-boc! in pereti, sa vada din ce-i facut, eu scanez faianta din veceurile publice. Ma intereseaza culoarea, materialul, compozitia… cand ne-au intrebat muncitorii ce meserie avem, s-au ales c-un soc pe viata. Nu le venea a crede ca lucrul nostru consta de fapt in ciocanirea voioasa pe claviatura. Nu-i serios, ne-au spus ei.

Nu zic ba, trecem intr-adevar printr-o aventura pamanteasca intriganta. Dar deloc sexoasa.

Astept cu nerabdare sa revin la starea mea de madama cocheta, cu poze cochete in portabil, cu degetele fine si ciuf in ceata. Starea mea normala in care mai pot scrie cate-un post neprafuit pe blog.

Si da, despre blog vroiam sa scriu. Se muta si el pe adresa noua, desi cam in aceiasi pareti. Mai am un pic de lucru ca sa scot si aranjez frumos fisierele in locurile unde v-ati deprins sa le gasiti.

Postul viitor va fi publicat pe soacramica.eu. Imi cer iertare pentru inconviniente, stiu ca o deprindere e greu de schimbat. Pentru asta va promit sa scriu curand posturi cu carisma, adica iuti si al dracului de picanti, ca sa aveti pentru ce sa ma blestemati. Garantie ca nu ma veti uita niciodata.

 
De ce scriu acest post? M-am cutremurat de emoţie când am primit un mesaj de mulţumire pe facebook de la fetele care au organizat această campanie profund umană de împlinire a dorinţelor copiilor bolnavi de leucemie. Pentru că nu ele trebuie să-mi mulţumească, ci eu, care n-am făcut nici măcar a suta parte din efortul şi dragostea pe care au împărţit-o ele acestor copii. Îi mulţumesc mai ales Rodikăi Groza, cu care am ţinut legătură prin facebook şi Irinei Rotari, cu care m-am întâlnit la Chişinău. Fetelor, să aveţi parte înzecit de dragostea şi grija pe care o purtaţi acestor suflete!
 
Mai scriu acest post pentru a crea un echilibru la postul recent Strigăte care nu se aud. N-ar fi corect să las cititorului amara impresie că în Republica Moldova nimănui nu-i pasă de copilăria unor pici trişti. Mai există oameni deosebiţi  a căror existență şi prezență te face să adormi liniştit şi cu speranţă în suflet.

Nişte episoade din viaţă m-au transformat totuşi într-o tactilă înverşunată. Temporar. Aşa chestii se întâmplă doar când pierzi controlul unor zone de pe scoarţa cerebrală, într-un ritm săltăreţ de nerăbdare: «Foaie verde de mohor, vino seara la izvor… » 

Deci, într-un episod din ăsta, m-am pomenit la nişte întâlniri galante cu un flăcău. La o etapă mai avansată, capul s-a deconectat cu totul, mâinile, în schimb, rămâneau în priză. Şi mângâiau, mângâiau… mai mult în întuneric, că eu sunt pudică (sângele are memorie chiar dacă creierii au ars de vreo trei luni). Şi ca să nu mai întind vorba, într-un târziu am înţeles că eu, de fapt, nu o parte a coapsei mângâiam, ci buzunarul în care se afla portmoneul flăcăului.    

Fobia nr.2 din lista mea tainică ţine de oamenii ce-ţi privesc inima, dar îţi cântăresc portmoneul.  Unii au făcut din asta o meserie şi au ajuns la performanţe remarcabile în domeniu. Domeniul are la bază psihologia omului. Măcar pentru faptul că e vorba de manipulare/jonglare iscusită cu simţurile umane.

Probabil că fobiile îi sunt date omului ca să-l motiveze să caute, să cerceteze lucruri de care nu s-a interesat niciodată, dar care puteau să-i serveasca în viaţă. Iată aşa am ajuns să citesc aseară că există oameni pe care nici cea mai complicată manipulare, hipnoza, nu e în stare să le încurce drumul inimii sau a raţiunii.

«Am avut ocazia să asist la nişte experimente, care dovedesc că nu oricui şi nu orice se poate sugera în timpul hipnozei.

Unei fete care în stare de hipnoză adormea, de obicei, repede şi profund, executând diferite însărcinări complicate i s-a spus:

-Priveşte, N. a adormit, iar în buzunar are un portmoneu cu bani. Du-te şi ia-i banii, n-o să bage de seamă!

Pacienta, care până atunci executase întocmai toate însărcinările, de data aceasta a refuzat să i se supună. După repetarea sugestiei, care se termina cu cuvintele Îţi ordon să faci asta! ea, neîndeplinind nici de data asta porunca, s-a trezit, deşi altă dată continua să doarmă profund.

Unei alte femei hipnotizate i s-a ordonat să sărute un bărbat necunoscut, care tocmai atunci intrase în odaie. Reacţia ei a fost un acces de nevroză, pe care medicul l-a aplanat imediat prin sugestia M-aţi înţeles greşit! Aţi uitat porunca mea! Dormiţi liniştită! 

Aceste două cazuri demonstrează faptul că atunci când calităţile moralei ale omului (şi mai ales sovestea lui, de care dex-ul nu a auzit) sunt suficient dezvoltate, ele se dovedesc a fi mai puternice decât sugestiile insuflate în timpul hipnozei.» *

Notă de la mine. Experimentul a avut loc în perioada sovietică. Autorul e un psiholog sovietic. Poate că acest material despre sugestie ascunde o altă sugestie isteaţă în sine. Dar, ideea mi-a plăcut. Cazuri din astea te fac să întredeschizi portiţa dintre tine şi lumea, care e în veşnică transformare de soveste.

* C.C. Platonov, “Psihologia distractivă”, Chişinau, Lumina 1990.

Da voi ce mai purtați în geantă?

P.S. USB-ul l-am uitat într-un buzunăraș lateral și umbrela în antreu.

Mi-am deschis centura, aşteptând câteva clipe ca să se elibereze un loc. “Băi, ce zăpuşeală”, am constatat în gând. E abia dimineaţă şi nu am cu ce respira, cum naiba am să aleg azi toată ziua? Apoi m-am agăţat cu privirea de o uniformă albastră de serviciu îndreptându-se spre-o uşă închisă. Scâârţ! A deschis o încăpere minusculă, destinată pentru produse de curăţat, mături, petice şi alte acareturi, dar… ce face un copil acolo? Pe un pătuţ improvizat, în lumina stearpă de bec sărac, era lungită o fetiţă de vreo patru anişori. Dormea. Borboane de sudoare lipicioasă îi sufoca obrazul peste care cădeau carlionţi negri, uzi şi unsuroşi. Fata respira adânc, greoi, în puful unui pled tuncesc înflorat şi încins de căldură. O mânuţă cădea spânzurată spre podele. Două muşte sleite de puteri şi căldură ba îşi luau zborul, ba cădeau peste o strachină albă veche emailată, încercând din răsputeri să supravieţuiască  în aerul suprasaturat de clor şi iz de pişat femeiesc. Uşa s-a închis.

“Eee, eee-ooo”, am rămas mută de indignare în mijlocul încăperii. Simţeam că aveam o expresie de idioată trăsnită. “Măi, voi aţi văzut asta?” striga o voce în mine. “Măi, voi sunteţi orbi? Ce facem cu fata, o lăsăm aşa? Să crească în pişatul nostru?” 

Femeile intrau, se pişau şi ieşeau. Aveau treburi.

Mi-am închis centura. M-am apropiat de oglinda stropită cu zoi şi am văzut pentru prima dată cum arată neputinţa. Verde la faţă, cu expresie îmbătrânită, speriată, un pic şocată, beteagă. “Acum nu pot face nimic”.

În ziua ceea, alergând după ştampile şi semnături, am întâlnit sute de feţe. În fiecare din ele răsărea ca o obsesie obrazul transpirat al fetiţei din veceu. 

În ziua ceea am văzut kilograme de aur şi pietre scumpe, cucoane emancipate în geep-uri, macho încălecaţi pe “mercedesuri”. 

“Ce jalnice priorităţi, ce jaaaalnică gândire”, mi-am zis petrecând cu privirea un Bentley anonim. 

La 4 august, 18.00, coboram cu frică scările WC-lui din autogara centrală din Chişinău.

“Am s-o conving pe femeie să-mi dea fetiţa pe-o oră (îi las paşaportul), o scot la aer,  să-i cumpăr o îngheţată ? o carte ? o jucărie ? Ce mai pot face pentru ea? Şi dacă nu mi-o dă? Am să trag atunci o fugă în piaţă să cumpăr un ventilator?” În clipele celea înţelegeam cât de puţin îi trebuie unui om ca mine să ajungă la aiureală curată.     

WC-ul era pustiu la oră de seară. Uşa era închisă. M-am asigurat că nu mă vede nimeni şi am forţat-o. Întuneric şi gol. 

Nimeni nu mai avea nevoie de mine.

Chestiunea sta cam asa. O cetateanca angajata la prima televiziune de stiri din Moldova, cu modeste inchipuiri despre imaginea in cadru, timing si educatie, s-a aratat in ochii lumii din cel mai sexos profil posibil. Si cand zic ochii lumii, ap’ asta e. Faima-i neasemuita a ajuns tocmai in Italia. In mainile unui jurnalist de la sud, care, vai ce (ne)noroc, tocmai colectioneaza profiluri de cascaciuni telegenice. Adunase vreo 500 pe youtube, distra lumea, traia linistit si dormea dulce intr-o tara libera, desi galagioasa. Nici in visele sale cele mai saltarete nu si-ar fi imaginat ca blonda moldava, ucigatoare de tantari (vedeti video), o sa-i ucida cu un poc! rasunator contul pe youtube peste noapte.

Ma com‘e‘ possibile!? Ei, cum, cum, cu creierii-n drum. Se facea ca colegii ei de la aceeasi televiziune, nu din rautate, mai degraba din modeste inchipuiri despre puterea internetului, dar cu gigantice visari de atotputernicie pe fata cernoziomului moldav, au sarit in ajutor. Inca nu se stie daca s-o scape de Rusine, rusine! pe ea sau prima televiziune din Moldova? Dar stiti vorba ceea: mai bine un dusman destept, decat o turma de prieteni prosti. Si ce sa faci, daca ai numai din cei de la urma? Drept, patesti rusinea. Inchinzand fortat contul jurnalistului italian pe youtube, asta pentru cateva secunde de aiureli nascute sub un avion ruginit sovietic, nu au facut decat sa le promoveze si mai mult. Aiurelile. Care circula acum voios pe twitter si pe facebook.

Spre nesansa jurnalistei moldave, jurnalistul italian are blog. Deci, un jurnalist cu blog si nu din cela care sta cu nasul in buric, deatat ca il plateste direct sau indirect o televiziune libera (ca papucii mei inchisi in garaj, ii plimb numai cand eu am nevoie, cantandu-le la Marseillaise), dar unul care, daca ii inchizi un cont, isi deschide altul. Mare treaba! Insa, nu uita sa explice oamenilor cauza din care a fost nevoit sa-si cenzureze fortat munca.

Asa se face ca internetul e ca o mahala. Italia e la un click departare, si har Domnului, o ajuns si Moldova sa aiba nu numai televiziuni, dar si bloggeri. Tot la un click viteza, informatia circula pe net. Dar se pare ca unii angajati ai primei televiziuni din Moldova au ramas cu deprinderi de cenzura comunista. Mai cred inca ca clickurile se termina atunci cand vor ei.

Asa strategii si tactici de intimidare merg la sol, dar nu mai merg pe internet.

Deci, una din doua: sau schimbati unele tactici sau unii angajati, ca s-a vazut clar (si peste hotare) ca inca nu aveti cu ce!

Oamenii cresc si se educa emotional pe o sumedenie de cantece cu texte aiurite, ca daca le prezinti unui specialist de creieri, se cruceste. Si credeti-ma ca nu e de ras. De la atata ascultare de piese de trei centime am inceput sa iau in serios ideea ca doar cenzura poate genera capodopere. Dar nu despre asta vroiam sa scriu…

Despre iubire se speculeaza mult. Tocmai de asta pentru multi aceasta ramane doar o naluca, putini ajung s-o vada la fata, vorba unui frantuz cu peruca. Si mai tine iubirea asta de alta iubire. Cea de sine. Daca iubire de sine nu e, nimic nu e.

“Nevoia de a iubi cu orice pret si lipsa de iubire de sine otravesc orice relatie de cuplu”, explica Jacques Salomé. Asadar, pentru a iubi pe cineva, trebuie sa te iubesti pe tine.

Psychologies: Cum se manifesta lipsa de iubire de sine in relatia noastra cu ceilalti si in cuplu?

J.S. Lipsa de iubire de sine – aceasta iubire ce presupune bunavointa, respect – are consecinte directe asupra relatiilor noastre cu ceilalti. Se traduce prin lipsa de incredere, indoieli si suspiciune, care vor genera sau intretine fie relatii bazate pe apropiere si posesivitate, fie relatii de tipul persecutat-persecutor. Daca nu ma iubesc, nu voi putea iubi, pentru ca voi avea mereu nevoia si pretentia de a fi iubit. Cu lipsa de iubire de sine, ne aflam mereu fie in situatia de a « cere -pretinde», fie in cea de a « refuza, pentru ca nu e suficient ». In ambele cazuri, intampinam mari dificultati cand trebuie sa oferim. Cand nu te iubesti, crezi ca nu ai nimic important si interesant de oferit, iar atunci cand o faci, ai sentimentul de a fi deposedat, printr-un soi de ecuatie inconstienta de a avea « mai putin » in sine.

P. Relatiile bazate pe lipsa de iubire de sine sunt, prin urmare, destinate esecului ?

J.S. Este o constatare pe care o verificam neincetat. In aceste relatii defectuoase, cel care nu se iubeste sfarseste – invariabil – prin a uza, apoi prin a distruge increderea celuilalt. Partenerul furnizor de iubire va incepe sa aiba indoieli, inainte de a inceta definitive sa mai ofere dovezi de dragoste care nu determina nicio reciprocitate. Acest gen de relatie este un joc nebun de oglinzi bazat pe o misiune imposibila: incercarea de a-i da celuilalt ceea ce el singur si-ar putea oferi – iubire fata de propria persoana. Dispretul de sine duce la cautare de parteneri de care sa fim iubiti cu orice pret.Aceste alegeri, cel mai adesea inconstiente, se bazeaza pe un fel de escrocherie relationala. Totul se petrece ca si cum unul ar spune celuilalt : «Am mare nevoie de tine si, atat timp cat tu raspunzi nevoii mele, suntem legati ». iar partenerul : «Simt in adancul inimii ca nu ma iubesti, dar am increderea ca, datorita iubirii mele, intr-o zi vei ajunge totusi la acest sentiment».

Lipsa iubirii de sine poate sa ia si forma devotarii, care se traduce prin « te voi iubi cu orice pret ». Insa aceasta daruire nu este decat masca unei imense nevoi de a fi iubit, care nu va fi niciodata implinita.

De aceea, nu incetez sa repet ca cel mai frumos cadou pe care-l putem face unui copil, nu este sa-l iubim, cat sa-l invatam sa se iubeasca.

Sursa: Fragmente din interviul cu Jacques Salomé, publicat in revista Psychologies, iulie august 2010.

Trandafiri vii și alte soiuri neidentificate de flori în WC-ul public

A ruginit frunza din vii…

Baby boom în lumea melcilor la Ciocana

Greieri în geana nopții…

Ascultăm