Carisma e o senzaţie abstractă pe care foarte mulţi o transformă în dragoste de la prima vedere. Unii o rezumă la un nu ştiu ce şi nu ştiu cum, alţii au încercat să facă licori şi parfumuri, ca nefericitul de Grenouille din “Parfumul” lui Patrick Suskind. Toată lumea vrea să placă, să farmece, să adune ovaţii. Dar puţin ştiu că nu există formula exterioară, care ar depinde doar de forme, aparenţe, gesturi, cuvinte bine alese…

Carisma este mai întâi de toate o chestie de psihologie interioară. 

Mai jos voi descrie 5 ingrediente care, după părerea psihologilor*, formează carisma/farmecul unei persoane ieşite din comun.

Detaşarea de privirea celuilalt

Primul paradox: când ne asumăm riscul c-am putea să nu placem, şarmul nostru sporeşte. Când suntem dezinteresaţi, indiferenţi faţă de viziunea pe care alţii o poartă asupra noastră şi când nu încercam să flatam cu orice preţ publicul.

Autenticitatea

În dependenţă de gustul şi istoria personală a fiecăruia chiar şi timiditatea poate să atingă publicul.  Dar ea nu poate fi un atribut  al celor care «strălucesc». Dimpotrivă, reuşesc să ne impresioneze şi să ne farmece cei care nu ezită să fie ei înşişi. Aceştia îndrăznesc să-şi impună caracterul, dorinţele şi proiectele, dar să-şi exprime şi  fragilitatea. Indiferent de împrejurare. 

A nu avea frică de a se arăta în lumina slăbiciunilor, constituie unul din secretele de a place oamenilor.

Coerenţa

E vorba de o perfectă armonie între identitatea, convingerile, sentimentele şi actele noastre. Aceasta e percepută prin fiecare gest al nostru şi în fiecare cuvânt. Când zicem da, tot corpul nostru îl confirmă, şi când ezităm, e la fel de evident. Imposibil de trişat.

Încrederea în sine

De ce e atât de importantă încrederea în sine pentru a convinge un public? Pentru că aceasta constituie sursa permanentă din care se alimentează entuziasmul şi care permite individului să depăşească obstacole sau situaţii dificile. Încrederea în sine transmite un sentiment de securitate publicului, deci nu poate să nu cucerească.

Deschiderea

Oamenii se simt bine în compania unei persoane cu carismă. Par mult mai deschişi, oneşti, binevoitori. Oamenii carismatici ştiu să asculte fără să judece, să acorde atenţie interlocutorului chiar dacă acesta are o opinie diferită…

Deschiderea mai presupune şi nişte abilităţi de comunicare: capacitatea de a se exprima clar şi audibil, folosirea metaforelor care fac publicul să simtă intens lucrurile exprimate şi să se simtă … inteligent. 

Hm, lasă omul să se simtă deştept şi l-ai cucerit pe loc.

* dintr-un articol semnat de Anne Laure GANNAC, în colaborare cu o listă de psihologi şi terapeuţi pe care mi-i lene să-i înşir. Cui trebuie să mă întrebe

Călcat în picioare

Un rendez-vous cu dentistul era inevitabil. Scurt, clar şi categoric. Pentru el am închinat prima cupă de şampanie în noul an.

Eu medicii mi-i găsesc în drum. Pe drumul de lângă casă, adică. Unu, ca să-mi fie aproape, doi, programul lor se întinde peste programul meu de lucru.

L-am găsit, l-am sunat, i-am înşirat numele pe litere.

-De ce origine sunteţi, madame?

Întotdeauna mă tentează să răspund neidentificată, doar din respect pentru om îi răspund că vin din ţara ce stătea ca un strugure de poamă pe harta uniunii. Apropo, doar medicii îmi mai pun această întrebare când îmi notează numele. Lumea are tact, în general. Ptiu de trei ori.

Am auzit o reacţie neobişnuită ca răspuns la răspunsul meu, o intonaţie de genul “interesant, interesant…”, ca în faţa unei gâze exotice. Mă rog, nu mi-am focusat atenţia prea mult. Toată lumea se rotea atunci în jurul jumătăţii mele de măsea.

Când am intrat în cabinetul transparent, puteai vedea din drum, printre jaluzele semideschise, cum lucrează cu pacienţii, în loc de bună ziua i-am spus:

-Da eu mă tem tare, domn doctor.

M-a privit dintr-o parte, vădit surprins, apoi s-a înseninat:

-Vă asigur, madame, că nu aveţi de ce.

Am avut prilejul sa observ că medicii locali sunt în primul rând psihologi (dintre vreo 8 am atestat doar o excepţie), până când nu-ţi limpezesc apele tulburi în care te prezinţi, nici nu se apucă de lucru.

Eu m-am liniştit, dar simţeam că l-am tulburat pe el. Olecuţică, nu mult. Şi iar nu am stat să mă întreb de ce, gândurile mele roiau deja voios deasupra anesteziei locale. 

Dentistul era atent la orice mişcare a mea (aştepta un semn aşa cum ne-am înţeles în caz că …), era pe aceeaşi undă cu mine, deşi în unele momente părea cu gândurile departe de gura mea. Mă întrebam de la început dacă nu era prea obosit. Se făcuse totuşi 7 seara, programul de lucru cu start de la 8, însă în discuţia preliminară mi-a spus un lucru care m-a făcut să uit acurat pe 5 sec de măseaua mea:

-Îmi iubesc lucrul, madame! mi-a răspuns zâmbind.

-Înseamnă că aveţi vacanţe lungi? m-am interesat ca o cretină (unde s-a mai văzut, Dragă Doamne, să-ţi iubeşti lucrul! Trebuie să fie măcar o compensare)

-Aveţi dreptate, obişnuiesc să călătoresc mult.

Când m-am văzut cu gură eliberată, zăresc că medicul mă priveşte îngândurat şi-mi decretează:

-Eu cred că o să trebuiască să ne mai vedem, madame.

Scoate o oglindă şi mi-o pune în mână. Să vă arăt încă două carii pe care ar trebui să le curăţim.

După ce m-a convins, îmi zice, ţinând oglinda cu mâner lung în mână:

-Nu vă spune nimic… 

-Ce anume?

-Oglinda. Nu vă produce nişte asocieri … poate …

Stau buimacă şi o măsor cu ochii:

-Mă rog… are o formă destul de ă-ă-ă … antică şi nu cred că e locală. Am zărit-o doar în cărţile de poveşti ruseşti (publicate în rusă, adică), în mâna reginei care întreba: Oglindă, oglinjoară! Şi încep a chicoti.

La care medicul se holbă confuz la mine, zâmbi duios şi zise cu o voce melancolică:

-E un cadou din partea părinţilor logodnicii mele de origine ucraineană. Cumpărată la Moscova, cu mult înainte de căderea zidului de la Berlin.

N-aș spune că-s o cucoană cu limba legată, o dezleg când trebuie şi mai ales când nu trebuie, dar în momentul cela am simţit c-ar fi mai bine să-mi încleşt măselele şi s-o ţin ferecată acolo.

Privirea ceea era doar preambului la o poveste pe care nu cred că era momentul potrivit s-o răscolesc.

Următorul rendez-vous e peste o lună.

Am avut o prietenă cu părinţi foarte urâţi. Mamă-sa mai avea şi o voce tânguitoare, de parcă o durea veşnic o măsea sau ficatul. Exista însă între părinţii ei un soi de complicitate admirabilă.

Pe părinţii mei îi consideram frumoşi, normal. Mama are şi azi o voce caldă şi liniştitoare, dar… scotea literalmente din sărite şi sfinţii de pe zidurile bisericii cu mutismul ei de zile întregi când se supăra pe tata. Şi aşa cum pe tata tot nu-l chema sfântul Iosif…

Deci, ce vroiam să zic? Îmi vine greu şi azi să anulez clişeul dobândit din copilărie când asociam dragostea doar cu cuplurile frumoase. Pe oamenii urâţi îi compătimeam de la prima vedere şi îi condamnam pe veci la singurătate. Amin!

Gândul acesta mi-a dat târcoale în timpul vizionării filmului Julie & Julia. 

Istoria a două femei absolut încântătoare prin felul lor de a vedea lucrurile. Julia Child, o femeie cu o înfăţişare puţin comună, prea înaltă, prea haotică în gesturi, fascinant şi jenant de nebunatică. Tipajul acesta de femei nu-l întâlneşti în Moldova. Norocul ei că nu s-a născut pe plaiuri mioritice căci era să devină obiectul unei batjocure dureroase, nemăritată şi nu mai scria în vecii vecilor cartea Mastering the Art of French Cooking. 

Julie Powell, o mignonă adorabilă. Tânără, spontană, îndrăgostită şi un pic deprimată în pragul a 30 de ani. Întrebările existenţiale au făcut-o să-şi facă un blog, devenit pe parcurs unul de succes.

Ambele femei au avut o pasiune şi o vocaţie comună: gătitul şi dragostea. Una a publicat un bestseller, alta a creat un blog de succes. 

Ambele au fost încurajate de soţii lor. Cât de frumos au evoluat aceste femei în dragostea cu bărbaţii lor în paralel cu pasiunea faţă de arta culinară o puteţi urmări vizionând filmul.

Într-un moment am scăpat o lacrimă microscopică. Nu vă spun în care. Cert e că nu rămân niciodată insensibilă faţă de oamenii care îşi urmează fidel visul, nu se lasă descurajaţi şi ajung învingători. Pentru că victoria e o stare de spirit, cum zicea cineva isteț.

Filmul e o lecţie de optimism, de dragoste și de viaţă.

*E un cuvânt din copilăria mea sinonim cu gastronomia. Deși nu e atestat de dex prea îmi place cum sună ca să renunț ușor la el

Pune azi o cuconiţă o întrebare: “Fetelor, cu ce se asociază dragostea voastră exprimată în imagini?” 

Mărturisesc că nu mi-a trecut niciodată prin minte să încadrez un sentiment în imagini. Poate într-o beţie de culori, dar nu imagini. Până să mă dezmieticesc m-am băgat să văd primele răspunsuri.

Un balon de culoare aprinsă cu o sfoară frumuşică. Eu defilez cu el, toţi mă invidiază!

O stâncă cu cascadă zgomotoasă.

Un câmp ţesut cu spini, iar în mijloc o floare.

Un cocon împletit din fire aurii, cu o luminiţă înăuntru. E călduţ şi doar noi doi ne aflăm acolo.

O floare pe care trebuie s-o îngrijeşti mereu: s-o uzi, s-o hrăneşti, să-i vorbeşti duios, s-o pui la soare, s-o cureţi de uscături… E destul să te iai cu alte treburi, s-o uiţi pe un timp, gata … se ofileşte. 

Un ibric. Dacă văd că nu mai clocoteşte îl pun iar la foc.

O plapumă care ne încălzeşte şi ne protejează.

Un câmp cu maci aprinşi. Te fascinează şi te ademeneşte.

O explozie, asurzitoare explozie, totul e viu şi frumos… iar apoi totul se stinge treptat.

Cu păsările. Când e cald, sosesc şi ele. Când vin frigurile, te părăsesc. Pleacă spre alte ţări calde.

Şi iubirea voastră cu ce se asociază?

Tolănită pe covor în semiîntuneric în timp ce priveam tv-ul iată că observ o pată sclipitoare lângă picioarele mele. Am ridicat ochii spre fereastră ca să-i detectez sursa. Sus, printre norii diafani plutea o lună cu obraji dolofani.

M-au trecut fiorii aşa cum te trec la gândul de ireal, imposibil, fantoma sau ceva demult uitat. N-am văzut luna la faţă cred că din toamnă. Iar lunecând printre nori n-am văzut-o de ani buni.

Voi la ce vă gândiţi când vedeţi o lună plină?  Ce fel de fiori vă trec? Romantici, melancolici, de frică, altceva sau vă lasă complet rece?

Iată cum se termină toată povestea

A mea desigur fără “happy end”. Mar’ nevoie! fac eu acum exact ca în extrema mea tinerețe fugind repejor la joacă când mirosea a treabă multă prin gospodărie și responsabilitate.

Așa arată un proiect botanic de succes

Cu totul altfel arată unul ratat. Atât de jalnic ratat încît i-au căzut pănă și rădăcinile

În calitate de bonus vă mai arăt o floricea pe care fiica-mea a primit-o în dar de la un flăcau, acum trei luni, cam de Halloween. Mama lui poate că va fi surprinsă s-o vadă încă vie ;) Semn că în casa mea totuși se poate de rezistat în floare cîteva luni. Chiar cu un element negativ prin preajmă

P.S. Luludi înseamnă floare în l. greacă. Atât de mult mi-a plăcut combinarea de litere încât n-am rezistat să-l bag ca titlu de post.

De ce femeilor le vine mai greu decât bărbaților să ajungă pe culmile extazului? Pentru că bărbaţii sunt preocupaţi mai mult de dorinţă decât de plăcere. Spre deosebire de femei aceştia nu-şi pun întrebarea: oare am să am orgasm? ci oare am să am erecţie? 

Chiar dacă nu există rețete prefabricate pentru orgasmul feminin, merită totuşi de făcut nişte tentative de eliminare a unor blocaje.

Autoaprecierea/ Încrederea în sine

Încrederea în sine care ne ajută să existăm armonios în cotidian este aproape esenţială pentru accesarea orgasmului feminin. În materie de sexualitate aceasta se exprimă prin încrederea în corpul său, în imaginea pe care acesta îl transmite și care n-are nimic de a face cu un corp perfect. Dimpotrivă, obsesia pentru perfecţiunea corpului poate crea un conflict interior ca, de exemplu, teama de a se dezgoli complet în faţa partenerului, refuzul de a fi mângâiate unele părţi ale corpului sau controlul imaginii sale în timpul actului sexual.

Proporţiile corpului, forma sânilor sau grosimea şoldurilor nu au nimic în comun cu certitudinea interioară că corpul deţine capacitatea de a oferi şi de a primi plăcere. La preocupările acestea se adaugă uneori frica de a se lăsa total abandonată instinctului. Teama că orgasmul, fiind considerat şi ca o mică moarte, poate să determine femeia să pronunţe obscenităţi, să schiţeze gesturi sau mimici dezgustătoare în timpul actului sexual.

Încrederea în partener

Indiferent dacă e vorba de un partener de viaţă sau de o noapte, condiţia necesară pentru un orgasm este încrederea. Pentru că celălalt, femeie sau bărbat, deţine puterea extraordinară să ne inhibeze sau să ne elibereze. Pentru sexologul Jean-Michel Fitremann “un bun partener este acel care nu ne pune în pericol”. Conectat atât la plăcerea lui cât şi la cea a partenerului. Nu are vreun plan sau gânduri ascunse şi lasă un spaţiu suficient pentru o creaţie comună. Cu el nimic nu ne pare ridicol, deplasat, repetitiv sau degradant.

Fantasmele

A face dragoste cu mai mulţi parteneri, în biserică, pe o plajă însorită… Pentru a ajunge la plăcere sexuală toţi avem nevoie de filmuleţe interioare excitante ce ne alimentează dorinţa. Cele mai frecvente scenarii şi cele mai eficiente, după părerea psihanaliştilor freudieni, sunt cele în care există scene de dominare şi umilire. Pentru bărbaţi, a fi manipulat de o femeie experimentată (sau, invers, să domine o femeie pură şi inocentă). Pentru femei, a fi luate cu forţa. Nu e vorba de mazochism ci mai degrabă de situaţiile în care se poate de justificat: “Eu nu sunt responsabilă pentru plăcerea pe care o primesc, doar suport plăcerea celuilalt”.

“Fantasmele noastre cele mai intime nu pot da o imagine bună despre noi. Ele constituie partea perversă din noi”, afirmă freudienii. “Totuşi, spre deosebire de perverşii adevăraţi, care au nevoie să le aplice în viaţă pentru a ajunge la orgasm, persoanele “normale” se vor mulţămi să le păstreze doar în forma lor de vise erotice, solitare sau împărţite cu partenerul. Nimic nu riscă să fie destrus mai repede decît o dorinţă realizată. Realul banalizează dorinţa. O goleşte de magie.”

Orgasmul e un dans interior care, pentru multe femei, nu începe decât cu timpul, cel de care ele au nevoie ca să se abandoneze, să între în intimitatea senzaţiilor, dorinţelor şi plăcerilor. Să descopere o dimensiune nouă de sine, să lase corpul să preia comanda, să exprime liber partea sa animalică, cultivând grădina simţurilor şi a fantasmelor.

În sexualitate nu se porneşte cu nişte scopuri fixe la drum. E greşit din start. Să acceptăm mai  întâi  ca partea noastră ascunsă şi încă neexplorată să se exprime nestingherit.

Articol realizat de Violaine Gelly și Isabelle Taubes, publicat în revista Psychologies, ianuarie 2009.

Traducere selectivă de Soacra Mică