Privesc circumspect persoanele care-şi încep povestea de dragoste cu ”de cum am văzut-o mi-am dat seama pe loc că ea mi-e predestinată”. Când îi întrebi: Ce anume te-a făcut să crezi sau să simţi astfel? “Nu ştiu”, răspund ei cu un aer uşor iritat, ca în faţa unui fapt extrem de evident, “pur şi simplu am simţit că e a mea” (auzi, Doamne!). Şi să vezi, că după vreo pereche de ani încolo, tot ei decretează pe ton dramatic: “M-am trezit într-o dimineaţă şi am înţeles că n-o mai iubesc”. Vedeţi, asta nu-mi place la ei. Omul care nu ştie ce îi place şi ce nu la alt om nu poate să mă facă să-i dau cartela mea de încredere. În orice dimineaţă s-ar putea să mă trezesc falimentară. 

Carisma e o senzaţie abstractă pe care foarte mulţi o transformă în dragoste de la prima vedere. Unii o rezumă la un nu ştiu ce şi nu ştiu cum, alţii au încercat să facă licori şi parfumuri, ca nefericitul de Grenouille din “Parfumul” lui Patrick Suskind. Toată lumea vrea să placă, să farmece, să adune ovaţii. Dar puţin ştiu că nu există formula exterioară, care ar depinde doar de forme, aparenţe, gesturi, cuvinte bine alese…

Carisma este mai întâi de toate o chestie de psihologie interioară. 

Read more »